Guardia Vieja și Guardia Nueva în Tango
În Europa, de multe ori când ne gândim la tangoul argentinian ne gândim la dans – de multe ori ni-l imaginam cu totul eronat, dar asta e altă discuție. Însă muzica e cea care-l precede. În această idee, o discuție despre ce au reprezentat, la vremea lor, noul și vechiul în tango pare oportună.
Începând cu anii ’30, Tango-ul a trăit o perioadă de
profundă revoluție. În acele timpuri dominau două curente stilistice bine
distincte: pe de o parte, „guardia vieja”, reprezentată de Francisco Canaro și
Roberto Firpo, iar pe de altă parte, filonul evoluționist al „guardia nueva”,
condus de școala lui Julio De Caro.
D'Arienzo și renașterea tangoului (pentru dansatori)
Pentru LINIA TRADIȚIONALISTĂ, în 1935, Juan D’Arienzo a dat un impuls fundamental renașterii interesului pentru Tango ca muzica de dans, pentru dansatori: cu un ideal de întoarcere la tango-ul originar și un aranjament destinat să elimine golurile melodice, D’Arienzo propune soluția sa simplă, dar foarte eficientă: ritmul marcat și neîncetat, „Compas”-ul tipic al muzicii sale. Același lucru este valabil și pentru Rodolfo Biagi, pianist deja prezent în orchestra lui D’Arienzo, care a propus ulterior un stil și mai alert.
Instrumentația și aranjamentul sunt în slujba RITMULUI.
În esență, se poate spune că în LINIA TRADITIONALISTĂ se recuperează aspectul ritmic al etapei de început, dar cu inovații care privesc dinamica și viteza măsurilor.
Muzicieni precum Di Sarli, Tanturi, D’Agostino și alții au urmat această linie stilistică, acordând însă o mai mare importanță aspectelor melodice.
De Caro și Linia Evoluționistă
Concomitent cu D’Arienzo, LINIA EVOLUȚIONISTĂ, sub conducerea lui Julio De Caro, a adus o profundă revoluție în structura și concepția Tango-ului de dans, fără a compromite însă esența ritmică și sentimentul „criollo” și „arrabalero” al originilor, adăugând o componentă melancolică necunoscută până atunci.
Pentru a ajunge la această nouă concepție, maestrul De Caro a folosit studiile sale clasice, încorporând tehnici, în special în ceea ce privește armonia și contrapunctul: rezultatul a fost apariția solo-urilor melodice de bandoneon și vioară, deasupra unei baze structurale conduse de pian sau contrabas.
Un sunet mai bogat, mai plin, mai expresiv
Un alt aspect de interes a fost atenția dinamică, exprimată prin introducerea frecventă a schimbărilor de intensitate sonoră, menită să îmbogățească și să exprime mai bine sunetul; s-a abandonat scanarea ritmică, în favoarea frazelor cu „accente mutate și sincopate”.
În sinteză, De Caro a avut meritul de a fi primul care a definit cum ar trebui să fie o „orchestră tipică” mai modernă, marcând o limită culturală între guardia vieja și guardia nueva.
Gobbi, Pugliese & Troilo
Ulterior, în Alfredo Gobbi și Osvaldo Pugliese, stilul EVOLUȚIONIST a avut o dezvoltare ulterioară, subliniind sistematic fiecare notă melodică, împreună cu utilizarea frecventă a „rubato”-ului, atât de îndrăgit și de Annibal Troilo.
Pugliese & Contrapunctul
Structura muzicală în Pugliese se caracterizează printr-o utilizare abundentă a „contrapunctelor permanente” asupra frazelor muzicale melodice.
Este evidentă prezența liniilor melodice independente care se combină între ele, suprapunând mai multe „voci instrumentale”, pentru a genera efecte cromatice care pun în evidență și oferă o mai mare expresivitate; acest lucru, în contrast cu armonicile tonale, ale stilului mai tradițional.