Simplu

Ploaie, frig, oameni zgribuliți

Ploaie, frig, oameni zgribuliti, chipuri… multe. Multe chipuri sterse, zgribulite, neutre, medii, mediocre. Un tiganus smecheras incearca sa cerseasca smechereste. Cere 10 mii unor pustani cu tupeu… simţit. Pustanii noilor generatii cu freza in forma de creasta, si un pic overweight.

Povestea unui film porno

„Doar atat vrei ma?” ii raspund si hăhăie. Zâmbresc unii la altii si apoi la tiganus. Tiganusul isi mai incearca o data norocul solicitand o tigara, sau macar un fum. „Ce stii sa faci pentru asta?” i se raspunde de catre liderul „zâmbreţilor”. Isi da seama ca n-are nicio sansa asa ca, tam nesam, incepe sa povesteasca o secventa dintr-un film porno. Adolescentii noii generatii sunt extaziati. Hăhăie si zâmbresc satisfacuti pe deplin. Tiganusul, exact in momentul in care e pe cale sa povesteasca foarte plastic si ilustrativ scena climaxului masculin, observa apropiindu-se prin spatele lui o posibila „victima” asa ca executa rapid o intoarcere pe calcaie si, cu un gest impulsiv, isi introduce mana lui de tiganus cersetor smecheras exact sub gluga pusa pe capul neavizatei domnisoare trecatoare: „da si mie 10 mii!”. Spre surprinderea adolescentilor zambreti si spre si mai surprinderea tiganusului, fata are prezenta de spirirt si-i indeasa o scatoalca tiganusului stupefiat de gest. Adolescentii hăhăie chiar mai satisfacuti. Sunt mai extaziati de finalul asta decat de finalul povestii porno a tiganuslui. Un alt fel de climax. Violenta bate sexul. Sau viata bate violenta. Sau umorul bate totul. Sau era spontaneitatea?… Nu-mi mai amintesc. Incerc sa ma gandesc la altceva. Il mai aud vag pe tiganus: „ce-ai fă!?”. Incerc sa ma gandesc la altceva…

Nicio poveste de povestit

Ploaie, frig, oameni stersi, chipuri neutre. Nu spun si nu adauga nicio culoare… nu inveselesc pe nimeni si nimic. N-au nicio poveste de spus. Nici macar una porno. Se potrivesc perfect in peisajul cenusiu. Mi-e frig. Incerc sa ma gandesc ca nu ma gandesc la nimic. Incerc sa nu vad chipurile sterse care nu spun nicio poveste. Cred ca ma doare capul. Mi-e si un pic greata. Oare m-am saturat de lumea asta si de oameni? De cenusiu, de nimic, de nimicuri, de echivalenta mediului in mediocrul tuturor. Nimeni nu spune nimic, sau nu mai spune nimic. Altadata, in alte timpuri, altundeva o fi fost altfel? Of, iar ma gandesc si nu e bine. Nu se intampla lucruri bune cand gandesc. Must keep an empty head. Un cap sec, adica. Asta-i cea mai buna solutie. Sa fiu cap sec. Asemenea lor. Asemenea cenusiului ploii, cetei, trotuarului, baltoacelor, pantofilor, umbrelelor, glugilor, tigarilor, bancnotei de 10 mii, povestii porno, climaxului, crestelor adolescentilor, adolescentilor insisi, chipurilor… asemenea chipurilor. Sa fiu sec si cenusiu. Sa ma integrez. Parte din masa. Din marea masa amorfa. Un OM. Unul care nu spune nimic niciodata, nicio poveste, nici macar una porno. Unul care hăhăie. Sa fiu unul care hăhăie si zâmbreste.

Nu vreau sa gandesc. S-ar putea sa ma miroasa. Sa ma simta. Sa ma fure. Sa mi le fure. Gandurile. Povestile. Mi le-ar seca dintr-o sorbire. Ar fi o picatura concentrata de ganduri pure, visuri, imaginatie intr-un ocean de nimic, de neant, de mediu, de mediocru. Ce repede s-ar dilua…

Titlul de soție a anului

A aparut in sfarsit. Acum nu mai trebuie sa gandesc. Sau daca o fi sa gandesc macar o sa fim impreuna. Ganduri la puterea a doua. Deja e mai bine. Zambeste si ma imbratisaza. Ne indepartam. Povesteste cu un ciudat amestec de entuziasm si amaraciuna „povestea vietii”. Una dintre povestile vietii ei. O viata frumoasa si un pic trista. Ingrediente absolut necesare spre a putea beneficia si de momente de fericire. Ăsta-i unul dintre ele. Ne-am intalnit. Doi prieteni, ea si eu, eu si ea. Doi prieteni si un pic mai mult. O legatura speciala. Ea povesteste eu ascult. „Cu siguranta o sa castig titlul de sotie a anului!” spune luandu-se singura in balon. Incerc sa gandesc iar. Sa gasesc contra-argumente. S-o incurajez, sa-i dau motive si raze de speranta. Ma gandesc si-i raspund sincer ca si ea si el au dreptate si procedeaza oarecum corect; doar ca el ar trebui sa gaseasca mai mult energie pentru a face mai mult. Nu stiu de unde ar putea-o gasi. „Eu cred ca as reusi” – pe asta n-am mai zis-o cu voce tare.

Poartă măști de împrumut

Scari rulante, magazine, lumina alba de neon, artificiala… reclame colorate, alte scari rulante… alti oameni, chipuri colorate artificial de lumina alba artificiala, chipuri ce afisaza o pace, o impacare, o bunatate, o fericire artificiala. E doar contextul… pace de imprumut pentru chipuri de imprumut ce poarta masti de imprumut.

„Spuneti-mi va rog ca mai aveti bilete la Y T? Din alea ieftine!” La ultima remarca a ei, un tanar zambeste. „Poate asta-i solutia!”. Chipul a zambit sincer, pacea artificiala afisata pe masca artificiala s-a spart pentru o clipa. Un gand rostit sincer si spontan a spart o masca. Un gand rostit simplu. A spart o masca. O fi asa de simplu?

N-am gasit acolo bilete. Am iesit din magazainul artificial. Ne pierdem printre trecatorii zgribuliti. „Poate incercam si noi sa ne integram?”. Iar gandesc. Nu e bine. Nu mi-am dat seama cand i-am oferit bratul si ea l-a acceptat. Simplu. Un gest simplu, normal, firesc. E usor. Ne indreptam spre… undeva. Nici nu mai conteaza unde. Povesteste si ea. Povestesc si eu. Picanterii. Lucruri neinsemnate sau pline de miez. Povestim impreuna. Povestim…

Am gasit bilete „din alea scumpe” dar… merita pentru ca suntem impreuna si o sa povestim. In ora ramasa pana la concert aterizam gratios intr-un pub cochet si caldut. Propun sa ne asezam la bar. E incantata. Eu vreau cafea si apa, ea ciocolata calda. Aleg si eu ciocolata in loc de cafea. E bine acolo. Ei ii place foarte mult: „e atmosfera de craciun aici!”. Apoi se intristeaza putin. Cred ca incearca sa se incurajeze. Sa nu se simta vinovata pentru faptul ca-i e bine. Ca se simte bine. Ca e simplu totul. Simplu.

Monștrii ancestrali

Concertul a fost frumos. Momente de liniste, de pace, de relaxare urmate de tumult si furtuna, de zgomot intens si muzica intensa. Ti se facea pilea de gaina. Uneori ma furau gandurile. Vedeam monstrii ancestrali… sau poate erau dinozauri… ii vedeam zburand… imaginea unei broaste rotindu-se gratios pe unul dintre picioarele din spate. O piruieta ca a unei patinatoare. Apoi a unui copil, a unui ştrengar tinand acea broasca in buzunar. Dintr-un motiv neclar, alti pustani, rai, fara suflet, ii omoara cu cruzime broasca din buzunar. Copilul sufera, asa cum a suferit si broasca. Si eu sufar. De ce ma gandesc la asta? Incerc sa-mi amintesc de povestea cu acel tanar mujic rus care gasise o cioara cu aripa rupta si care a luat-o si a oblojit-o chiar daca cioara il musca si-l zgaria – nu stia ca vrea s-o ajute… In timpul convalescentei, cioara s-a atasat de tanarul mujic. Si el de ea. Oriunde se ducea el venea si cioara tarandu-si şleampăt aripa oblojita. Stiu ca a murit pana la urma. Nu mai tin minte cum. Incerc sa-mi amintesc. Incerc sa gandesc. Muzica ma oblojeste si pe mine. Cand lina, cand tumultoasa. Da, asta era, tanarul mujic si-a dat seama ca ciorile sunt foarte inteligente. A gandit. A plans cand a murit. Si-o amintea si acum cand era batran si-i povestea povestea. Nu-si amintea despre oameni ci despre ciori. De ce? De ce? Oare pentru ca?…

Nu vreau sa ma mai gandesc. O tin de mana. Simplu. Nici nu stiu cum am ajuns sa ne tinem de mana. Dar nu e nimic in plus. Nu e nimic de prisos. Totul e firesc, normal, simplu. SIMPLU.

Cititi si Procesul